indeletnicire de capatii care se transmite din generatie in generatie

sunt atitea feluri de a nu zice nimic cum sunt atitea nimicuri de a zice aceleasi


spre exemplu acest diagnostic confuz asupra a ceea ce nu ai de spus
limita care incepe de la cit de jos te cobori sau urca o data cu privirea pe pervazul cu jucarii
stiu ca uneori cind tii strins in mina un capac de sticla iti formezi o limita in palma
exista zile cind ti-e permis sa stai cu ochii in gol sau zile in care doar nu poti altcumva
nu e vorba ca se pierd idei fragmente ci se pierd sensuri acolo unde le inchei
si nu e vorba sa inchei un pact cu tine sa nu mai cobori in fuga scarile
sa nu mai tii de vorba trecatori sa nu uiti sensuri sa le transformi in idei
sa fie ca picaturile de apa puse la uscat sa ramine dire in urma lor
ideile sa ramina urme in urma lor

daca mai crezi in miracole, aseaza-te in fata unui perete gol

asta ar fi in loc de cuvintele pe care nu mai apuci sa le rostesti, de imbratisarile pe care nu le dai, de obraji, de buze, de plecari aiurea, de ceil

alti pe care nu-i intelegi cum supravietuiesc, pentru ceea ce e si tocmai fiindca e, piere. singura forma acceptabila, discreta si nedureroasa ar fi uitarea, lucrurile nu numai ca ar exista, dar neparticiparea directa ar inchide rana lasata prin consum, prin uzura, eroziune


de ce faci mereu cele mai proaste alegeri si nu apartii celor mai interesante, captivante, resuscitante jocuri, eu n-o inabusisem pe mara. O lasam sa manince noaptea seminte si sa le scuipe intr-un pahar cu gura lata, sa nu-si pieptene parul citeva zile, sa fuga in cautare de alte identitati care sa spuna tot ce are ea pe suflet. Sa citeasca literatura mediocra ca sa-i para ca ce face ea...ce face ea? Ce e cu toata zarva si adunatura asta de fiare vechi? Ce e cu omul acela cocosat care ii cara lucruri din casa si-i zice ca goliciunea sufleteasca e fireasca? A carat mai intii televizorul, aspiratorul, desi e mereu frig si ventilatorul, s-a intors dupa covor, lucruri marunte, mobila. Am ajuns eu sa-mi fiu mobila, mobila propriei mele camere, dulapul cu oglinda, plin cu haine, cu biletele de la colegi din generala, cu genti, cu perspectiva redusa la a sta intr-un colt.
Cum sa intelegem moartea asta din noi ca pe ceva natural? Ca doi copii care se iau de mina si alearga la vale, obtin o viteza optima sa piarda controlul. Aceasta e prima forma de a pierde controlul. De a te indeparta de sursa de curent si a lungi prea mult firul.