asta ar fi in loc de cuvintele pe care nu mai apuci sa le rostesti, de imbratisarile pe care nu le dai, de obraji, de buze, de plecari aiurea, de ceil

alti pe care nu-i intelegi cum supravietuiesc, pentru ceea ce e si tocmai fiindca e, piere. singura forma acceptabila, discreta si nedureroasa ar fi uitarea, lucrurile nu numai ca ar exista, dar neparticiparea directa ar inchide rana lasata prin consum, prin uzura, eroziune


de ce faci mereu cele mai proaste alegeri si nu apartii celor mai interesante, captivante, resuscitante jocuri, eu n-o inabusisem pe mara. O lasam sa manince noaptea seminte si sa le scuipe intr-un pahar cu gura lata, sa nu-si pieptene parul citeva zile, sa fuga in cautare de alte identitati care sa spuna tot ce are ea pe suflet. Sa citeasca literatura mediocra ca sa-i para ca ce face ea...ce face ea? Ce e cu toata zarva si adunatura asta de fiare vechi? Ce e cu omul acela cocosat care ii cara lucruri din casa si-i zice ca goliciunea sufleteasca e fireasca? A carat mai intii televizorul, aspiratorul, desi e mereu frig si ventilatorul, s-a intors dupa covor, lucruri marunte, mobila. Am ajuns eu sa-mi fiu mobila, mobila propriei mele camere, dulapul cu oglinda, plin cu haine, cu biletele de la colegi din generala, cu genti, cu perspectiva redusa la a sta intr-un colt.
Cum sa intelegem moartea asta din noi ca pe ceva natural? Ca doi copii care se iau de mina si alearga la vale, obtin o viteza optima sa piarda controlul. Aceasta e prima forma de a pierde controlul. De a te indeparta de sursa de curent si a lungi prea mult firul.