cind moare cineva in tine ingroapa-l si nu-i nevoie sa zici nimanui
si nici sa-l cari in spate o vreme poate mai invie
eu, cea mai mica si neinteleapta sora pe care ati putea-o avea, pe mine mama ma incuia intr-o camera neaerisita si plina de lucruri unele peste altele, cind ii puneam prea multe intrebari, dar acum uite stau cuminte pe scaunul asta, ma uit atent in jur doar si observ parca, doamne, cite mai observ si nu-mi dau seama. imi tin gennchii strinsi, picioarele sub scaun si miinile in poale si nu vreau sa pun nci o intrebare si sunt incuiata aici
o sa rabd, da, n-o sa ma mai arunc la geam sa pling privind dira de libertate permisa de marimea ferestrei, n-o sa ma doara capul in ziua aceea, fiindca aveam ceva de facut, de descoperit, de trait si parca mi-a fost taiata o mina. o sa stau tot pe scaun, oricit, sau o sa ma intind in pat, o sa fiu rece, de gheata si cind o sa vina sa-mi dea drumul afara nici n-o sa mai vreau. o sa ma intorc pe partea cealalta
Abonaţi-vă la:
Postare comentarii (Atom)
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu