fotografie cu colturi rupte

De abia acu a devenit urit de abia acu am intrat in moarte latenta nesfidind providenta cu vreun gind sinucigas, nedorind inca ceea ce nu e pregatit pentru mine. irian sta chircit pe fotoliu si priveste intr-un punct fix, dar nu in modul ala obisnuit, caci parca sub privire i se zbate o traire si isi fixeaza intr-un punct toata fiinta ca sa expulzeze surplusul acela de gol, de simtire care lasa in urma nimic, care moare prin autocreare. irian sta chircit in fotoliul ala ca personajele din teatrul lui Visniec, copii cu capuri de oameni mari care-si pling scolareste de mila, care striga mama, care se tin de genunchii strinsi vrind sa le stoarca vlaga, se leagana cind in fata cind in spate, fiind parca atenti la fiece sunet care i-ar scoate din starea de dizgratie sufleteasca


si mi-am zis de atitea ori, irian, tipul ala care sta cocotat pe geam si stiu din auzite ca nu bea apa de la chiuveta si se lauda pe tren cu cite stie si cere sa fie apreciat, din voce se cunoaste, si noua tuturor ne este mila si-i spunem cit e de minunat, de fantastic. da, irian a plecat de acasa cind era mic, fiindca simtea ca pe sora lui mai mica o iubesc parintii mai mult: ce stupid! am bufnit in ris si l-am stropit cu apa pe care o aveam in gura s-o inghit. si eu as fi plecat, doar fiindca mama nu-mi raspundea la intrebari: ce stupid! fiindca voiai sa stii de ce e albul alb sau de ce taie morcovul ala portocaliu. vreau si eu o gura de apa si alerg afara, in urma mea inca e iarba, inca bate soarele a primavara