iesirea din matca

Cum e sa vrei sa dormi si sa ai probleme cu somnul? Cum e sa stai ca mort cind esti indrumat la iesirea din tacerea care-ti sugruma fiinta, nu cu o perna, ci cu o flanela de lina dintr-aia roasa de molii, scurta la mineci de la o vreme? Cum e, pacatosule, sa fii asa cum iti esti? Sa te trezesti in fiecare dimineata cu fata asta, cu privirea asta cautind imprejurul, o grimasa care sa exprime risul? Cum e sa te vezi pe tine centrul propriul univers din care iesi numai sa te speli pe fata, fata asta care e a ta si totusi in afara, in interior iti porti chipul, cel mai original, expresie a intregului sistem de gindire? Mersul asta, pacatosule, usor leganat, studiat de cind ai dat cu nasul de privilegiul de a fi admirat o sa te bintuie ca pe o forma de ispravire a cuceririi in fapt a ochilor lumii. De cind merg leganat si ingin pe starada inchipuiri muzicale imi fac vint mai usor pe trotuare, imi fac loc in propriul sens, merg ca sa merg, stau ca sa zac ca un ciine plouat in ploaia vesnic uda a mirosului de cotidian.
In fiecare zi merg la cafenea si am inceput sa lucrez la primul meu roman Iesirea din matca, roman care, fireste, se scrie singur, se goneste singur pe hirtie. Si-mi iau de fiecare data limonada fara zahar, singura conditie proasta pe care mi-o pot cumpara, acrul de lamiie si care prin stirnirea unei suferinte fizice, citusi de minora, sa provoace in mine impulsuri ale dezvaluirii mizeriei din sine, din existenta. Sa aduc afectarea, obsesia trairii fara refugiu intr-un adapost deschis in prim plan. Imi fac vint printre ustensilele de supravietuit. Iesirea din matca e existenta la care nu am acces, e reversul a aceea ce nu sunt si nu-mi este permis si daca fara seninatate pot vietui, fara iesire din matca mi se pare imposibil. Iesirea din matca a lucrurilor e un altfel la care se aspira, e un nedat, nepus pe tava. Cind am simtit eu prima data iesirea din matca, adica dorinta, fiindca faptul in sine, concret nu s-a produs niciodata, traiesc fix ce-mi trebuie, nicidecum o depasire a liniei de trecere, nicidecum vreo dunga in plus sau in minus care sa ia din durerea taierii din carne vie. Deci cind s-a produs intrebati, din dragoste, fireste, ce om nenorocit nu sufera din dragoste, e neaparat ca sa treci mai departe sa suferi si din dragoste. Apoi i-am oferit un sens mai general, pina mi-a intepenit in venele strimte care se confunda intre ele, se suprapun ale gindurilor.
Iesirea din matca a devenit un scop insusi, pe vremea cind abia a aparut, abia infiltrindu-se parsiv, stirnindu-mi intreaga fiinta, provocind acel obisnuit conflict cu lumea, eram o naiva, credeam ca numai descoperind pe propria piele, nevoia acuta de iesire din matca, farmitind-o zilnic, rumegind-o in gind cu nesat o sa si apara, si, da, cind, in sfirsit, a aparut e ca un nefiresc.
In orice nebunie a cuiva, in orice masca pe care o poarta trebuie invocata copilaria, acest start alunecos care te azvirle in lume. Nu-mi inteleg deloc lipsa nevoii de oameni, atitia ani in care n-am stiut ca exista mai multi oameni pe lumea asta decit mama, tata, sora mea, niste rude si a oamenii care stau in casa alaturata si care vor sa ne faca rau. Atitea zile in care nu eram decit eu si bicicleta, atitea nopti in care nu eram decit eu, si pe atunci fiindca mai credeam in cer, nu eram decit eu si cerul.
Despre romanul care se scrie singur nu as avea atit de multe de spus cum am despre iesirea din matca, aceasta obsesie care m-a bintuit atitia ani ca sa nu ajung decit o persoana fara somn, necrutata de starea cea mai banala dintre toate de a ti se darima toate iesirile, de a ti se surpa toti peretii de care dealtminteri te mai sprijineai. Ultima data iesirea din matca s-a prezentat sub forma de naluca, ma asezasem pe o bordura, era a doua oara in viata mea cind faceam asta. Prima data s-a intimplat cind intr-o noapte tirziu ma intorceam dintr-un parc de copii in care m-am dat in leagan si niste tigani m-au batut, m-am asezat apoi pe bordura urlind in mine neputinta ca semnalul infernal de alarma al unui tren abia sosind in gara. Si stateam pe bordura aia, a doua oara zic si mi se parea ca va veni la mine si-mi va zice nu-i nevoie sa ajungi in starea asta, sa stai aici in mijlocul masinilor cumva, a trecatorilor. E nefiresc cum se scrie singur, asa cum totul vine de la sine dinainte propus, esti virit inauntru si amestecat cu restul, cu totul, cu trebuinta, cu obisnuinta. Nevoia de seninatate mi-a trecut demult, cind mi-am dat seama ca rar exista asa ceva, ca nu exista decit in puterea de autoconvingere a cuiva, in puterea de a-si concentra privirea cit mai putin asupra lumii, si cit mai mult in lumea din nevoia sa de lume.
Cind am parasit iesirea din matca? N-as putea spune precis, fiindca nu mai stiu daca nu cumva m-a parasit ea pe mine, caci o data produsa ea s-a autoeliminat si a dat nastere unei iesiri din matca dincolo de iesirea din matca propriu-zisa, aici n-am mai rezistat mi-am luat bagajele si m-am intors acolo de unde plecasem, caci nimic nu e mai confortabil decit un fel de a fi pe care deja l-ai depasit.

.