nesomn

eu sunt un soarece
sunt ultimul soarece neprins
sunt ultima lui dira pe pamint
pe tot ce pot rontai ca sa nu adorm
sa nu inchid ochii
sa cred ca uit
sa nu fie nevoie
s-o iau mereu de la capat
mereu sa cred ca vad dar
sunt acealeasi
vreau sa rontai din realitate
pina la tine
pina la lumina becului tau
pe care merg insectele
ferindu-se de somn

help myself

ce faci
eu scriu
aseara cind trebuia sa fiu beata
dar nu eram (e un blestem si asta)
mi-am dat seama ca de doua saptamini
beau in continuu in fiecare seara
si mi-e scirba si ma urasc
ca ma apuca
ca ma apuca sa-ti las mesajele astea
la care nu raspunzi
si incepe sa sfarime din mine inchipuirea
bucati mari de aiureli amagitoare

ce faci
eu stau in pat si clipesc
clipesc in timp ce framint in minte cuvinte
aseara am zis ca e ultima data cind
mai beau atita
m-am saturat sa mi se tot zica ce fel de fata esti tu
sa bei sa bei vodca
ce-s cu tenesii astia la tine
dar viata mea e aproape perfecta
e aproape
si tu nu o vezi
nu o crezi
ca se scurge pe linga tine
tu ai alte visuri lumea mea
e ca un gard viu pentru copiii
care salta de bucurie
cind se prind unii pe altii
si n-au nevoie de betie
sa simta cum gindurile
le intra in putrefactie
sa creada ca traiesc din crize
ca nu-s decit crize si
pauze in care imi ung o felie de piine cu ceva
zic ca o sa mi se para normal totul
ca o sa se afunde tot mai putin in mine
partea ascutita-a necredintei

fotografie cu mine

am o pozitie preferata in care imi asez pixul
inainte de a scrie ceva, de parca as medita mult
in realitate, fac totul la primul impuls

am o pozitie preferata cind pozez
imi asez miinile sub barbie si zimbesc
de fapt, zimbetul e nefiresc si adesea
ma prostesc ca sa dea bine imaginea mea
pe bucata de hirtie

am o pozitie preferata cind ma asez
stau numai pe jumatate de scaun
oamenii cred ca am ceva cu ei
si ma feresc

am ceva in mine de care nu vreau sa vorbesc
mi-e sila si scirba si daca as fi in afara mea
as pocni pina la singe oasele albe

postare noua

Stiti ca si eu am fugit intr-o zi, am fugit pina in franta, imi ziceam acolo te poti ascunde, acolo poti patrunde pina dincolo de lume, ca daca te golesti de ea iti ramii tu si te absoarbe lumina interioara, iti gasesti dumnezeul si gata. m-am intors asa, cred ca innebunisem, stiu ca e usor sa vorbesti de nebunie daca nu suferi realmente de asta, dar eu innebunisem de ceva, cred ca de frig. In ziua in care ma hotarisem sa plec, de fapt in noaptea aia mi-a fost cald, m-am cuibarit in pat si mi-am zis: iata caldura intoarcerii acasa, a iluziilor ca acolo te asteapta cineva, poate in gara, macar de impresie. Si nu m-a asteptat nimeni. Mi-am zis ce-ti pasa, esti in tara ta, da-i incolo, nu te-ai intors pentru ei, ci pentru linistea ta (uite asa se naste egoismul din reprimari de felul asta, din durerea de a crede in altii, fiindca nu-s decit alte goluri ce asteapta la rindul lor sa fie umplute).
Aveam o bucata de piine in buzunar cred ca un ciine a venit si mi-a luat-o cu japca, am ramas fara ea, as plinge, da pling de copil, maica mea ma ducea pe la doctori sa intrebe, sa se jeluiasca ca are un copil, pe care nu stie sa-l creasca, de fapt, si plinge toata ziua: nu-i mai dati ceapa, favorizeaza lacrima, ceai de tei cu infuzie de coada soricelului imbunatatita cu galbenele uscate culese pe soare sa-i faceti, inceteaza imediat sa mai simta ceva. Ciinele a plecat, avea coada taiata, restul o tinea jigarita intr-o parte. probabil cind era mic, ca sa fie rau si rau nu era si a fost alungat. Probabil asta ii era povara, trebuia sa fie cumva si n-a fost, nu era in singele rasei sale, rolul nu i se potrivea si s-a ales cu umbletul gol pe strazi degradate. I-am zis sa nu moara in preajma mea ca n-am chef diseara cind ma intorc acasa sa ma apuc sa scriu despre asta. Am o pneumonie de tratat, drace, nimeni nu ma viziteaza, camera e goala, am o gramada de cani pe masa. El imi zicea cum a dormit vreo doua saptamini in gara, eu beam ceai si priveam aiurea, apoi s-a intilnit cu un medic veterinar l-a intrebat de ce nu se barbiereste, nu e frumos ca un tinar ca el sa umble asa. Acolo la tine la hotel nu poti? Nu prea. De ce? Stau in gara...medicul s-a uitat uimit, si l-a trimis intr-un camping cu cortul de plaja a lui feciora-su, batea vintul, ploua si a dormit alte doua saptamini sprijinit de peretii toaletei. Toaleta, singura incapere care nu zbura. M-am ridicat de pe scaun, imi simteam trupul greu, ceva imi spala raul, al lui era mai mare, si nici nu suferea cind povestea. poate m-ar fi luat de mina, dar eu stateam ferita de imprejurarea asta ca si cum cuburi de gheata nu se topeau nicicind in mine, ci doar se conservau, unul in altul, unul din raceala altuia. Apoi a mai dormit vreo sase luni pe scaune, in sala de asteptare a cabinetului. Dupa ce pleca pe la ora zece femeia care se ocupa cu curatenia, intra cu o dublura facuta de medic si-si aranja patul, visarea, nu era prea moale, dar pe cine mai interesa. A trai intr-o lume pe care n-o intereseaza soarta ta, in care nu conteaza a fi viu sau nu, a fi asa sau altcumva, asta-i jocul. Poate mai vrei sa cersesti cite ceva, mingiiere, sa impresionezi, sa simti dor si sa ai linga tine oamenii pe care constinta ta i-a simtit ca pe un culcus de paie pentru a-si adormi apasarea.
Oamenii sunt bucati de piine, feliate sau nu, pe care le maninci la o masa sau maninci din ele si nu te mai saturi, cam asa. Pentru flaminzire sufleteasca ori ba.

aiureli inainte de culcare

voiam sa ies de pe blog si sus era scris deconectati-va, da, vreau sa ma deconectez, vreau o viata normala cit de cit, macar in punctele esentiale, macar cit sa ma pacaleasca ca asa tre sa fie, ca asa arata vietile normale, in general. sau poate eu nu-s normala, adicatelea altcineva in locul meu ar fi fost fericit, ar fi zis ca l-a prins pe Dumnezeu de picioare si se da huta de ici colea. in fine, o sa trec printr-o perioada de citiva ani, astea-s etape (toti trecem mai mult sau mai putin prin asa ceva, aceeasi mult graita vorba), in care o sa mai confund lucrurile, in care o sa-mi strig ca-mi permit, o sa mi se para ca inca nu-s doar rotita aia cu care circuitul aluneca spre sfirsit. o sa mai fie valabil planul - pina la unu dormim, apoi ne trezim sa mergem in taverna sa bem ceva, sa vorbim (ultima data despre franta si america), sa aud glume de genul cine trage de mine sa ma scol, si discutia interminabila pina la fata locului, or fi sau nu locuri inauntru, ca la usa e frig, nu se ramine. ideea e ca la anu, o sa inchid ochii, o sa ma adincesc in mine si-o sa-mi inchipui toate astea. asa cum acum privesc minute in sir vechea noastra usa de camin si nu mai iese nimeni cunoscut de dupa ea. parca s-a uscat ceva si da, la dracu, pentru ce sa suferi dupa lucrurile moarte de mult, numai in inchipuire daca poti mergi pe o ata crezi ca e ditamai podetul si ca te mai asteapta in caz de cadere dedesubt si o saltea.

fiindca...

fiindca am o tuse care nu ma mai lasa
fiindca ma scol noaptea din somn din cauza ei (ii scol si pe altii, bag seama)
fiindca m-am saturat
sa mi se para ca-i cunosc pe toti astia pe care ii citesc
ca poeziile astea zic totul despre ei
ca sunt tot ce scriu, ca investesc acolo iubire si, da, cita iubire poti citi printre degete, printre cuvinte (dincolo e alb, albul n-ar zice prea multe, gol), printre fierastraie cu care iti tai portia, printre gratiile cu care te invelesti noaptea si-ti tine de frig
fiindca te trezesti si caldura diminetii iti tine de frig, roua de ploaie, bolovanii de stinci, iluziile de concluzii, mersul de drum
fiindca dormeam si m-am dat repede jos din pat sa scriu rahatul asta
care sa-mi tina de marele bine, ludmila scrie, vrea sa intre in proiectul ala cultural
vrea sa citeasca ce mijgileam si i-am zis de intimitatea cu textul
fiindca acum dupa citeva rinduri sunt goala, fara expresie si fara puterea de a lasa pe nimeni sa se apropie de zadarnicia mea
ludmila nu intelege, crede in prietenie si eu cred, desi neincrederea imi circula prin vene
e pompata pina dincolo de inima aeriana a lucrurilor-desene

normal

ca sunt zile in care n-ai vrea sa mai auzi de nimeni, sa stai toata ziua cu plapuma in cap, sa nu-ti patrunda in ochii lumina ca si cum ti-ar roade orbita, sa nu auzi pe nimeni, sa nu mai auzi discutiile alea goale de umplut vremea. sa nu-ti mai treaca prin cap alte amagiri pentru ziua de miine, sa nu-ti mai treaca prin gind cum si cit vei sta total cazut in apatie in scaunul acela dintr-un bar. toate astea se mai intimpla citeodata. altora li se intimpla atit de des, incit devine starea normala din care nu mai pot iesi.
toti ne cautam normalul si cind il gasim nu stim cum sa iesim din el