indeletnicire de capatii care se transmite din generatie in generatie

sunt atitea feluri de a nu zice nimic cum sunt atitea nimicuri de a zice aceleasi


spre exemplu acest diagnostic confuz asupra a ceea ce nu ai de spus
limita care incepe de la cit de jos te cobori sau urca o data cu privirea pe pervazul cu jucarii
stiu ca uneori cind tii strins in mina un capac de sticla iti formezi o limita in palma
exista zile cind ti-e permis sa stai cu ochii in gol sau zile in care doar nu poti altcumva
nu e vorba ca se pierd idei fragmente ci se pierd sensuri acolo unde le inchei
si nu e vorba sa inchei un pact cu tine sa nu mai cobori in fuga scarile
sa nu mai tii de vorba trecatori sa nu uiti sensuri sa le transformi in idei
sa fie ca picaturile de apa puse la uscat sa ramine dire in urma lor
ideile sa ramina urme in urma lor

daca mai crezi in miracole, aseaza-te in fata unui perete gol

revizuire delicata a delirului de peste zi

planuiesc sa scriu o piesa de teatru, dar bineinteles, planurile zise cu glas tare nu se indeplinesc. mi-am luat gindul. am o noua obsesie si anume rory gallagher, cred ca-i pe sfirsite si nici n-am apucat sa trec de etapa de a asculta in continuu mai mult de 5 piese din toata truda si munca sa muzicala. cele 50 de carti incepute cel mai recent stau adunate stiva peste tot. piesa aia de teatru totusi o sa fie ca un monolog continuu al unor personaje care se numesc personaj nr 1, nr 2, nr 3... si o sa mai fie si un dirijor undeva in public care in continuu va da din miini, acest personaj de fapt produce starea de mima. e ingrozitor sa nu poti face corelatii.
„hei, dar eu aveam o mina si pe partea stinga!!!” asta o sa strige epuizat dirijorul in ultima scena cind abia isi va mai putea urni numai bratul drept, care, in genere, pare mai rezistent la efort. decorul si alte replici necesare unei intregi piese de teatru care se respecta vor fi in functie de aglomeratia de miine din autobuz, cit de frig o sa-mi fie la picioare pe drum, cit de la fel o sa mi se para miscarea de peste zi.

personajul nr 2: mi-e somn, m-as culca, dar nu pot sa-l las pe domnul acela sa dirijeze degeaba
personajul nr 3: nu pare epuizat, mai bine stingem lumina

cuvinte rostite cu ochii inchisi

cind moare cineva in tine ingroapa-l si nu-i nevoie sa zici nimanui
si nici sa-l cari in spate o vreme poate mai invie

eu, cea mai mica si neinteleapta sora pe care ati putea-o avea, pe mine mama ma incuia intr-o camera neaerisita si plina de lucruri unele peste altele, cind ii puneam prea multe intrebari, dar acum uite stau cuminte pe scaunul asta, ma uit atent in jur doar si observ parca, doamne, cite mai observ si nu-mi dau seama. imi tin gennchii strinsi, picioarele sub scaun si miinile in poale si nu vreau sa pun nci o intrebare si sunt incuiata aici

o sa rabd, da, n-o sa ma mai arunc la geam sa pling privind dira de libertate permisa de marimea ferestrei, n-o sa ma doara capul in ziua aceea, fiindca aveam ceva de facut, de descoperit, de trait si parca mi-a fost taiata o mina. o sa stau tot pe scaun, oricit, sau o sa ma intind in pat, o sa fiu rece, de gheata si cind o sa vina sa-mi dea drumul afara nici n-o sa mai vreau. o sa ma intorc pe partea cealalta

Papusarul: prima varianta

mi se lipeau ochii de somn
locuiam intr-o camera intunecoasa si foarte friguroasa
ca sa ma mai incalzesc imi faceam numai vin fiert
motiv pentru care niciodata nu stiam ce-i cu mine


papusarul: a doua varianta imbunatatita si adaugita

imbunatatirea e data de cioplirea pina la frumusete
a modelelor de papusi trase pe sfoara
totodata adaugirea este indelungata asteptare
pe care o trezeste papusarul prin indecizia lui
in mintile lipsite de imaginatie pe care le coordoneaza
involuntar, as zice

primul act:

in care apar doua papusi tinindu-se de mina
orbite de lumina care le urmareste
lumina se muta fix pe picioare
picioarele incaltate de lumina la urma urmei
se indreapta unde au chef
cind intr-o parte a scenei cind in cealalta



al doilea act:

apar trei papusi tinindu-se de mina
merg exact in acelasi pas
cu aceeasi gravitate a fetei
privind socate in jur sau la picioare
executa un fel de dans la urmei urmei
care aduce a hora
cind intr-o parte a scenei cind in cealalta

nelei

marsuri ostasesti imi trec prin minte
a dat un inghet de pomina anul acesta in mine

urc si cobor de la dochia spre fintinele
ceahlaul nu e cel mai frumos munte dar nici cel mai urit
nela merge undeva linga mine
masurindu-ne pasii
mi-e cel mai scirba anul acesta de cind am inceput sa merg pe munte
de munte

as merge pe portiuni mai drepte
prea multe urcusuri si coborisuri
parca te-ar felia si pina cind nu se ajunge la capat
oasele iti tot scrisnesc ochii iti lacrimeaza
si mergi cu carnea filfiind pe tine

fotografie pe care a plouat o dupa-amiaza intreaga

e parca viscos aerul si imprejmuirea e de gheata
daca mai sar un pas s-ar puntea sa sparg puntea
sa se rupa ata cu care era croita cararea
sa existe un fel de vraja un fel de a zice
ca lucrul acesta ma face sa stau dreapta
sa intorc capul in stinga si-n dreapta
sa urmaresc umbrele adunate multe intr-un cerc
si focul lumineaza mereu din directia aceea
in care ei taie si despica copaci
si nu vine niciodata caldura
e la fel ca data trecuta se strecoara
sentimentul ca ai dat peste o dira
si incepi sa dilati si se dilata pina la ru-pe-re